Gone with the Wind (1939)

Bestsellerul lui Margaret Mitchell despre Războiul Civil a fost preluat imediat de producătorul megaloman David O. Selznick, care nu a cedat sugestiei autoarei de a-l distribui pe Basil Rathbone în rolul lui Rhett Butler și a acordat rolul lui Clark Gable. După o campanie națională de căutare de talente și o luptă aprigă între toate potențialele vedete hollywoodiene, David O. Selznick a hotărât că rolul frumoasei sudiste Scarlet O’Hara să fie interpretat de englezoica Vivian Leigh. Insistând asupra somptuozității fiecărui detaliu, David O. Selznick a schimbat cel puțin trei regizori (Sam Wood, George Cukor și Victor Fleming), a dat foc decorurilor rămase de la „King Kong” pentru a pune în scenă incendierea Atlantei, a angajat o mulțime de figuranți pentru a turna secvența Războiului Civil, iar apoi s-a relaxat așteptând Oscarurile. Conceput ca suprema producție hollywoodiană, „Gone with the Wind” (Pe aripile vantului) a devenit un reper pentru cinematograful epic de mare succes la public. Deși monumentalitatea sa l-a ferit de critici, marea majoritate a scenelor cu adevărat reușite se află în prima jumătate a peliculei, în mare parte regizata de George Cukor, care și-a pus amprenta originală și nuanțată asupra acestui material de întindere epică. Victor Fleming renumit pentru regia scenelor de acțiune, s-a ocupat de secvențele mai sentimentale, precum eșecul căsătoriei protagoniștilor pe fondul vicisitudinilor postbelice, secvențe mai puțin captivante decât agitata poveste de dragoste desfășurată pe fondul războiului, care i-a reunit pe cei doi. Sufletul acțiunii îl constituie inima nestatornică a lui Scarlett, pe care Vivian Leigh o interpretează la început ca pe un personaj ușuratic, iar apoi dur și neînduplecat: aceasta este atât de obsedată de gentlemanul Ashley Wilkes (Leslie Howard), încât, când acesta o alege pe Melanie (Olivia de Havilland), mai convențională în feminitatea ei, e gata să se mărite cu mai mulți papă-lapte inferiori ei. Când Rhett Butler, mai degrabă un pragmatic decât un idealist, își face apariția, Scarlett este atrasă de el conștientă de faptul că războiul avea să schimbe modul de viață sudist; se căsătorește cu acesta după ce își jură să nu mai moară de foame nici o dată și să facă orice i-ar sta în putință pentru a păstra Tara, plantația moștenită de la tatăl său, în pofida amenințărilor yankeilor. De abia când Rhett o respinge, își dă seama de iubirea autentică pe care i-o poartă acestuia, ceea ce îi declanșează clasicul final deschis în care el o părăsește, iar ea își jură să-l recucerească („Și mâine e o zi”). „Gone with the Wind” încearcă să arunce o lumină favorabilă asupra unui material istoric complex, prezentând numai sclavi mulțumiți și devotați și descriind implicarea postbelica a lui Ashley în Ku Klux Klan ca pe o activitate cu adevărat eroică. Dar amplitudinea frescei istorice este aproape irezistibilă, iar secvențele rămân cele mai emblematice: Scarlett îngrijindu-i pe cei bolnavi, soldații răniți îmbrăcați în uniforme gri, fuga printre flăcările incendiului care mistuie Atlanta, scena plină de eroism în care Clark Gable urcă scara purtând-o pe Vivien Leigh în brate. Îmbogățit cu extraordinarele imagini Technicolor ale anului 1939, cu o coloană sonoră tumultoasă (Max Steiner), acest film poate fi considerat suprema realizare a cinematografiei hollywoodiene. (Kim Newman, romancieră, critic și jurnalist de radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)